In doi, trei, patru

Am repetat sceneta, pompoasa si pretentioasa foc, o prelucrare a unei foste profesoare de romana care acum are grija de copii. Cu toate astea, trebuie sa recunosc schimbarea in bine, i-a slefuit pe micii mei salbatici, pot sa lege si ei doua propozitii fara priviri timpe, ba mijlocia chiar scrie si citeste in romaneste dupa doua luni (mie mi-a luat un an, ce ti-e si cu copiii astia pompati cu hormoni !). Cred ca pina si feciorul va ajunge sa scrie ca o fiinta artiiculata pina la urma, tot ce face acum arata ca o mazgaleala de maimuta. Culmea e ca invatatoarea la scoala-i zice “Good job !”, imi inchipui ce catastrofa trebuie sa fie ceilalti… Mai am o teorie si anume ca sint luati cu usurelul ca sa nu le distruga increderea de sine. Problema este ca daca iesi din scoala un fanfaron nul, asta ramai toata viata… sau te faci politician, un senatoras, pe-acolo, dind din clanta, multi vad, putini cunosc, vorba aia. Facem in curind zece ani de casnicie. Daca mai rezistam inca zece, restul e briza marii. Cred ca primul an a fost cel mai greu… de fapt al doilea, daca ma gindesc bine : ma trezeam dimineata si ma gindeam “parca nu sforaia asa tare cind l-am luat” si alte comparatii flatante asemenea. Si treptat s-a instalat o duiosie, un fel de “minca-l-ar mama, ca frumos mai sforaie, dragul de el !” si senzatia ca esti in duplicat…ca mereu exista o proiectie de-a ta undeva. Uneori iti vine sa-l omori dar te uiti la ochii copiilor care stau hipnotizati si fascinati de statura montana a lui “tati” si-l cruti, cirpa sentimentala ce esti. Si cam asta e cu viata in doi.