La multi ani, America !

Este 4 iulie, ziua independentei Americii de Anglia. Pe strazi e pustiu, oamenii stau acasa sa se odihneasca, sa faca gratar in curte sau isi viziteaza familia. Noi nu avem familie de vizitat, caci sintem prima/ a doua generatie (dupa sot). Copiii vor avea, slava Domnului !

Iubesc aceasta tara si am incredere in viitorul ei. E un privilegiu ca am putut sa vin aici, sa am copiii aici, sa am un cuvint de spus. Daca ar trebui sa fiu medic militar pe front, as face-o. In tara asta, fiecare om are dreptul de a purta o arma si de a-si apara casa. Multi cred ca asta e o prostie. Daca guvernele ar fi cinstite si crestine, ar fi o prostie. Dar nu sint, guvernele sint corupte si singura care pazeste bostanii e frica. Daca romanii ar invata lectia asta, lucrurile s-ar schimba in bine si in Romania. Din pacate, in Europa ideologia e mai importanta decit realitatea. 

La multi ani, America !

Azi ma simt oribil, febra, frisoane, ma dor toti muschii, asa ca am ramas in pat si am vazut, intr-un final, filmul lui Mungiu. Ce pot sa spun ? O viata ce se vrea paralela de cea oficiala dar care in realitate nu-i decit una de caine haituit care nu stie de unde vine si nici unde se duce. Cind si-a inchiriat apartament aici, prietena mea proaspat emigrata si caminista de la 18 la 28 de ani mi-a spus : “Orice, numai nu buda pe hol, iubita, nu mai vreau in viata mea sa am buda pe hol.” Filmul e bine facut, cu citeva stridente de interpretare pe alocuri, fara sa fie de prost gust si nici chiar asa de socant pe cit il marturiseau unii. Nu ma poate soca o viata pe care-am trait-o si mi-o aduc bine aminte iar atmosfera filmului este credibila.

Cind eram de optsprezece ani, imi spuneam ca relatiile intime pe acuns si in afara casatoriei sint un mare pacat si arzi in iad. Acum mi se pare si pueril sa pui problema in felul acesta, caci si un anumit fel de relatie intima in interiorul casatoriei poate fi la fel de putreda uneori, ca atunci cind e bazata pe minciuna si sila  fata de partener. Nu exista gest fizic fara impact sufletesc, nu exista compromis fara consecinte permanente, nu exista o actiune A care sa nu duca la una B si aia mai departe la una C, este copilaresc a pretinde ca viata e compusa dintr-un sir de actiuni independente si sacadate.

Sintem ceea ce iubim.

O fata mi s-a plins de curind : “Sint singura si deznadajduita si nimeni nu se uita la mine, nu stiu ce sa fac, ma simt asa de mica si neisemnata si neatragatoare.”

Draga mea, asa simteam si eu cindva, pe cuvint, chit ca acum ma uit in trecut si zimbesc. Tu roaga-te , linisteste-te si du-te la duhovnic sa-i spui toate grijile. Si mai presus de orice, nu grabi timpul si nu face compromisuri ale sufletului tau. Ca eu stiu ca esti frumoasa si curata pe dinauntru si orice compromis va fi foc si pulbere in suflet, caci tu nu poti fi alta decit ceea ce esti. Poate fi scris pentru tine sa nu fii calugarita, nici preoteasa, ci doar femeia fericita a unui barbat curat si frumos ca si tine, cu nadejde la Dumnezeu. Sau poate ca viata te vrea in alte locuri dar fara atita framintare. Nimic nu-i asa de frumos si nici asa de urit pe cit crezi, frumusetea si linistea nu sint din afara, ci din launtrul sufletului tau. Dar asta e o taina pe care n-o credem cind o auzim de la altii, ci platim pret mare s-o incercam cu trupul si sufletul nostru. Te rog sa ma crezi, ca vad mereu oameni care pling amar fara sa stie de ce, desi traiesc in belsug si-n familii mari iar sufletul lor tinjeste si nici macar nu stie de ce. Fericirea e o taina ascunsa in dragostea lui Dumnezeu, crede-ma, caci eu am tot ce-am visat cind eram ca tine si tot mi-e dor de ea…

Am primit intr-un final filmul lui Mungiu si ma tot uit la cutie, nefiind in stare s-o deschid. Sint prea obosita ca sa-mi amintesc de mizeria ce-a fost. “O lume de derbedei”, zice socrul meu. “L-au ingropat pe Maniu mai rau ca pe ultimul cersetor, pina si aluia-i sapi o groapa si la ce le-a folosit ? Derbedei, asta e!”

Nu toti oamenii au vocatia prieteniei. Prietenia este generoasa, nu raneste nici chiar cind e sincera (pentru ca e sincera dar nu cruda), prietenia e discreta, rabdatoare… e domneasca, ce mai ! Mi-a sila de prieteniile batute pe burta si mirosite-n ciorapi. O casatorie este, intr-un fel, o prietenie suprema si desi o sinceritate totala se impune in acest soi de relatie, marturisirea trebuie sa evite cruzimea verbala. Altfel, din Cosinzene devenim treptat lelite.

Aia mica face-n pat tot mai des, o regresie clara de la intoarcerea din Romania. Mai mult, a devenit mai combativa si mai vehementa, schimbari ce le pun pe seama tranzitiei de la statutul de copil unic, la cel de mezina. Se supune cu greu fratilor mai mari, desi-l prefera pe fecior, cu care construieste avioane si-si trage scatoalce. A mijlocie s-a domnisorit timid si cuminte, azi i-am cumparat prima cutie fasonata in care si-a aranjat cu grija si incintare bijuurile. Intr-un fel am mituit-o, ca sa nu mai fie bosumflata ca nu am dus-o la piscina, ca altminteri e tare ranchiunoasa cind nu-i merg ploile.

Feciorul in schimb si-a luat avint, citeste fluent, a devenit interesat de geometrie, fizica si chimie, s-a mai temperat, i-a disparut incruntarea si incep sa vad in el barbatul care va deveni cindva. 

Revenind la zgomotul de fond si rugaciune : cind te ocupi de copii mici, este intr-adevar mai mult mecanic si rugaciunea poate decurge in fundal. Cind interactionezi cu copii mai mari ca sa le explici, sa-i ajuti sa inteleaga, te muti de la partea mecanica la aia de conceptie si rugaciunea se pierde mai usor. Mintuirea prin rabdare devine mai plauzibila.

In ultimele luni m-am impacat cu multi oameni : de fapt, mi-am dat seama ca de fapt nu ne impacam cu oamenii, ci cu ideile ce le reprezinta si cu felul in care le exprima. Printre altele, fiecare om e o idee, o nuantare a unei idei… o ezitare a unei idei… si fiecare idee e un raport cu Dumnezeu. 

Daca ma deranjeaza ceva la o casa plina de copii, e galagia… zumzetul continuu… unul inceteaza si altul incepe, ca o fabrica unde se lucreaza in ture.

Recomand cu mare entuziasm cartea despre rugaciunea inimii a parintelui Staniloae, bine scrisa, Dumnezeu sa-l odihneasca !

Fetele se joaca in curte, in groapa cu noroi care va fi gradina de zarzavaturi, in timp ce feciorul priveste cu jind pe geam, prizonier al determinarii materne. Dupa ce-am venit de la spital, le-am luat pe cele doua intr-o excursie frivola inceputa la magazinul de pantofi si terminata la cel de parfumuri. Erau asa de infoiate si tremurinde ca “sintem numai noi, fetele” incit mi s-a umezit sufletul. La pantofi le-au sclipit ochii numai dupa sandalele tip Piata Obor (Obeur, cum ride mama), cu sclipici si printese stridente ce emit luminite colorate. Intr-un final am negociat o pereche de gumari rosii pentru a mica si roz pentru a mare. Tre sa-i ascund, altfel o sa adoarma cu ei in picioare in seara asta. 

Cind ne-am intors, feciorul ne astepta in usa garajului, cu o mina in sold si un aer de general gata sa-i confrunte pe dezertori. Ca sa-mi rascumpar tradarea, am scos din sacosa peschesul, o carte despre Triunghiul Bermudelor, ceea ce l-a facut pesemne sa uite de discursul ofensat pe care ni-l pregatise. Apoi ne-am ocupat de vopsit tricouri prin metoda “tie dye”, adica materialul legat cu sfoara si apoi vopsit. Jupinul zice c-o sa aratam ca niste Woodstock hippies, mai ramine sa coloram masina cu “pace pe pamint” si sa sarim vreo cinci dusuri… problema este ca la sfirsit erau vopsite deopotriva gresia, chiuveta, vreo doua perne, o pereche de papuci si nasul domisoarei mici. 

N-am mai vazut Shakespeare de pe vremea orelor interminabile de teatru BBC din vremea raposatului. Ba, parca am mai vazut un Hamlet mai batraior cu Ion Caramitru. Comunismul m-a lasat cu o gramada de fobii, Shakespeare fiind una dintre ele. Pina aseara, cind am fost la Comedia erorilor, intr-un teatru de sticla pe dinafara si cit se poate de elizabetan pe dinauntru, construit pe malul apei. Actorii buni, o ciocolata dementa si luminile superbe ale orasului m-au facut sa-l reconsider pe Shakespeare. Este un loc unde ma voi intoarce.

Copiii pot intelege arareori chicotitul interior al parintilor, sentimentul ala ghidus care-ti spune ca esti inca un copil, inca tinar, ca viata e frumoasa. Cumva, parintele devine parintele nostru si atit, inceteaza a mai fi o persoana cu vise, dorinte si secrete, o persoana care poate la un moment sa se desprinda complet de noi, ca si cum noi am fost doar o etapa in viata lor. ne place sa ne consideram alfa si omega in viata parintilor nostri, avem pretentia unui cordon ombilical perpetuu. Cind sintem mici, ei sint zeii nostri apoi bancherii nostri, apoi demodatii care stau cu copiii iar intr-un final, pietrele noastre de moara.

Nu pot sa cred ca am trei copii, stau si ma uit la ei si-mi spun ca nu-i adevarat, cum zicea ala din Africa despre ursul polar, adica se uita la el si spunea ca nu exista. Ma simt brusc de paisprezece ani, covirsita de raspunderea pe care mi-am asumat-o, eu insami inca un copil cu copii. Desi odata cu maturizarea s-a asternut o tristete in plan secund, desi temperamentul meu in esenta brutal s-a domolit, ma vad la fel de ezitanta ca in copilarie. Mi se trage probabil din mediul artificial in care am crescut si din statutul de copil singur la parinti. Si la saptezeci de ani o sa ma simt o frauda a unui adult care de fapt nu exista. Cum ne percep copiii nostri fata de cum sintem noi in realitate ? N-am indraznit niciodata s-o intreb pe mama : “Mama, cum esti dumneata de fapt, cine esti, ce mistere si ciudatenii ascunzi ?” Nici n-am “prins-o” vreodata cu inconsistente, cu izbucniri imature, facea ce spunea (de cele mai multe ori). Eu sint mult mai inegala decit ea, nu mi-am gasit inca ritmul confortabil matern, adesea ma controlez pentru a nu-i contraria, imi inghit vorbele si-mi ascund neastimparul. Feciorul are acelasi neastimpar, aceeasi tensiune interioara de tigru la pinda. Asta nu-i bine, sapa energiile si ingreuneaza rugaciunea. Imi dau seama ca macar in parte izvoraste din lipsa unui duhovnic mai experimentat, ca e o punte subtire unde-mi privesc sufletul in echilibru precar. Uneori ma consolez cu acest status quo, privind situatia cu un interes mai degraba intelectual, alteori mai incerc a face citiva pasi. Sint si momente cind singura solutie pare a fi aplecarea inspre celalalt, schimbarea centrului de greutate.

Continuam desteptarea fortata a lui Gulita : azi i-am citit The Bill of Rights si am continuat cu mica enciclopedie de istorie universala, de-i terminaram pe samurai si trecuram la azteci. Apoi am descoperit cele zece porunci in engleza veche, cifrele latine, jocul de poker si viata fascinanta a lui Douglas Bader. Ceva s-o prinde din toata salata asta, daca scoala nu-l antreneaza, o sa-l antrenez eu. Si nu ma refer neaparat la notiuni, ce ma intereseaza sa-l invat este cum sa spintece o idee, sa-i suga maduva si sa scuipe osul, cum sa adune, sa sintetizeze, sa simplifice, sa clarifice… intr-un final, cum sa imbine logica si bunul simt dind la o parte pretentiile fara continut.

Cind ma uit la un om, nu-i vad religia, il vad pe Dumnezeu creator. Cind un om incepe sa vorbeasca, Dumnezeu ramine sau dispare si incep sa ma vad pe mine, cu idiosincraziile si pacatele mele. Am un munte de idiosincrazii pus ca scut intre mine si restul lumii, l-am construit cu grija, pina m-am trezit singura in spatele lui. Sentimentul de “deja vu” in raporturile cu altii incepe sa se repete tot mai des, ca intr-un final sa fiu prinsa intr-un sablon de piatra… fosilizarea prin necredinta. Mi-am plins de mila de multe ori dar de cite ori am plins din dragoste de Dumnezeu ? O data, o singura data cu adevarat, in Saptamina Mare de-acum douazeci de ani. 

In noaptea asta, dupa atitia ani, am avut timp sa ma uit la cer pina m-au usturat ochii. E o luna stralucitoare de Eminescu si o liniste greiereasca de Toparceanu. Si deasupra, sus de tot, o luminita miscatoare, ca-n vremurile bune. Parca se simte si mirosul sarat al marii, papornita de plaja e in holul de la intrare iar pe masa din bucatarie ispiteste un castron unsuros de guvizi. Vreau sa ma fac mare, vreau sa am si eu o pereche de blugi de-adevaratelea, vreau sa vad lumea. 

Zilele acestea o sa revedem filmul lui Zeffirelli, Jesus from Nazareth, o surpriza pentru dadaca, o doamna foarte religioasa si un test pentru copii. Copiii s-au obisnuit cu absenta televizorului, au acces limitat la computer si nelimitat la gradina din spatele casei. Adultii ofteaza uneori dupa cite un serial prost si lacrimogen dar se recupereaza repede cu un ceai aromat si o conversatie patimasa. 

Despre conversatiile cu cei de alte religii : discutam orice, numai nu religie. Problemele teologice subtile sint pentru a fi dezbatute si lamurite de patriarhi, nu de mine care zic un Tatal Nostru si-un Doamne ajuta si-am ostenit. Exista lucruri despre care nu vreau sa am nici o parere pentru ca fie mi-e lene, fie mi-e frica… fie mai am o reminiscenta de bun-simt. Daca sint provocata si simt ca mi se innoreaza sufletul, plec. M-as lupta cu altul dar lupta cu mine imi ocupa tot timpul. Nu exista incheiere fericita in replicile nesfirsite, lamuririle nelamuresc si mai mult, scuzele ofenseaza si mai tare, discutiile astea sint ca nisipurile miscatoare : cu cit zici mai mult, cu atit te scufunzi mai repede. De aceea tai coada la mita repede, ca Hagi Tudose. Cu jupinul discut dar tocmai cind sa ma infierbint striga copiii, da cafeaua in foc sau mi-aduc aminte ca n-avem paine si-l trimit la cumparaturi. In felul acesta obtin ultimul cuvint ,cu iclesug femeiesc si lupta minima.

Clar ca-n noaptea asta nu se poate dormi, nu din cauza pacientilor, saracii, ca ai mei sint atit de cumsecade incit asteapta dimineata pina sa ma sune, ci dintr-un motiv mult mai dramatic : aia mica a facut in pat. A inceput sa plinga, vinovata, mai sa scoale toata strada. Ma uit cu ingrijorare in jur, toti ai mei sforaie prunceste, pina si feciorul (cind e de treaba, doarme, asta o sa traiasca o suta de ani). In fine, o aduc la noi in pat, il parchez pe jupin in sufragerie (la rosii cu el !), o schimb pe pipaite si ma apuc in patru labe a salva ce se mai poate din canapeaua de zestre a jupinului. Canapeaua asta a crescut trei rinduri de copii si ei au crescut-o pe ea… intr-un fel. A avut si-o sora mai mare care  murit, saraca, tot de incontinenta. 

De fapt, toata casa mea este, daca stau bine sa ma uit, prizoniera copiilor : cazona, cu spatii ample si mobile putine, scrijelita, ornata cu multe accidente de culoare si aroma. Cine se aventureaza fara papuci se trezeste intr-un final cu o piesa minuscula de lego intre degete sau cu dulceata in sosoni… glumesc,desigur, aci e la moda gemul. Pina la douazeci si ceva am fost sub papucul parintilor, un an am fost sub papucul barbatului si apoi sub ala al copiilor. De-aia zice la Biblie ca femeia se va mantui prin nastere de copii, de fapt ce vrea sa spuna este ca femeia se va mantui numai sub papucul altcuiva.