Gradina

Mi-a venit de curind o idee de imblinzire a feciorului : in vara asta ne ducem la grajduri sa calarim. Deja il vad maturizindu-se ba ieri chiar l-am prins citind sub patura la lumina lanternei (asta pentru ca peste zi e prea ocupat a se lupta cu mameluci imaginari la groapa de nisip).

Programul cultural incepe sa prinda contur, a mijlocie cinta deja binisor “La oglinda”  si acum ne aventuram la “Somnoroase pasarele”. Feciorul le priveste cu admiratie (si prost disimulata invidie) in timp ce mestereste la masina hidraulica, ultima lui gaselnita. Dadaca lupta degeaba, ma strecor in camera lui dupa ce o vad plecata si planuim amindoi la lumina lanternei, chicotind de propria noastra smecherie. Dupa ce dinsa incepe sa sforaie, aprindem de-a binelea lumina si savuram si noi, ca oamenii, putintica liniste de sub papucul otomanului. A doua zi dinsa se tot mira de ce-i feciorul cu ochii cirpiti, cind doara a dormit ca un prunc ne-ntors de pe la opt seara. 

In alta ordine de idei, sufrageria e plina de rasaduri , anul asta am plantat rosii, vinete, ardei, dovlecei si varza de Bruxelles. Cele mai vinjoase s-au dovedit a fi rosiile, varza a crescut ca niste lujere subtirele ce stau gata sa se fringa, peste vreo trei saptamini se face vremea de plantat in gradina, odata ce pun gardul de iepuri. Feciorul cica vrea sa vinda la piata, sa faca bani. De visat, viseaza, da de dat cu sapaliga n-ar da, fereasca Sfantul ! Parca vad ca si anul asta tot eu o sa ma cocosez iar cind o sa fie de mincat, o sa stau la coada…

 

Un pat incapator

In fine, nu-i nimic ce o femeie vicleana sa nu poata face daca-si propune cu adevarat : am cumparat masina. Jupinul zice ca-i barca, nu masina, numai ca-i lipsesc vislele. Are opt ani vechime si totul manual, inclusiv clante si ferestre, e turcoaz, cea mai sofisticata piesa la bord e un radio dar… are numai 30.000 de km, e platita integral si e a mea. Statea acolo stinghera in parcarea magazinului, batrina cu suflet tinar si toti treceau pe linga ea fara a o lua in serios : simplitatea intruchipata, culoare stinjenitoare, pret prea mic si kilometraj nereal pentru virsta ei. Fusese cindva cumparata de un batrin, ca sa fie gata sa-i care nepotii. Nepotii crescusera, bunicul imbatrinise si mai mult dar inca avea grija de masina lui : toate inspectiile la timp, lustruita, gata sa-si poarte comorile. Asa-i alegem uneori si pe oamenii din jur :  simandicosi, cu de toate la bord si prea scumpi pentru buzunarul nostru. 

Ieri am vazut Vanity Fair, chiar m-a impresionat, un film pentru cucoane. M-a facut sa ma gindesc la toate iubirile neiubite, alegerile nealese, prieteniile neimprietenite. Ce-ar fi putut sa fie si n-a fost, iata obsesia periculoasa a femeii cu prea mult timp la dispozitie. “Munca vindeca gargaunii”, spunea bunica. Feciorul le citeste celor mici. “Oh, eroul meu !”, spune aia mica batind din gene cum numai ea stie si ma intreb daca aroma ironica e reala sau imaginara. Se storcoseste intre mine si cei doi mai mari, facindu-si loc cu fundul si coatele, apoi se intoarce spre mine zicind ” doctorita de copii care strica jucarii” si se amuza. A mijlocie vrea o perna, apoi doua, apoi vrea patura. Foile la care lucram sint acum undeva sub perne, o parte sint pe sub pat. Firul s-a rupt undeva intre chemoterapia adjuvanta si imunoterapie, fete japoneze sperietoare ma privesc din povestea cu fantome, stau cu o buca in pat si cu una in aer. In cele din urma facem loc celor doua papusi, iepurasului, lui Teddy, broastei testoase, ardeiului iute cu sombrero si mai e inca spatiu locativ, ca-n povestea cu manusa. “Cine face pirt, pleaca din pat !” anunta cu aplomb feciorul. Orice, numai nu v-ati ascunselea. “Mami, hai de-a v-ati ascunselea, tu numeri !” striga mijlocia. Acum feciorul o ia pe-a mica in spinare si ea sta asa, spinzurata si chinuita, cu gura pina la urechi si mucii pina-n barba. Jocul se potoleste brusc la venirea lui tati, vraja se destrama, noapte buna !

In doi, trei, patru

Am repetat sceneta, pompoasa si pretentioasa foc, o prelucrare a unei foste profesoare de romana care acum are grija de copii. Cu toate astea, trebuie sa recunosc schimbarea in bine, i-a slefuit pe micii mei salbatici, pot sa lege si ei doua propozitii fara priviri timpe, ba mijlocia chiar scrie si citeste in romaneste dupa doua luni (mie mi-a luat un an, ce ti-e si cu copiii astia pompati cu hormoni !). Cred ca pina si feciorul va ajunge sa scrie ca o fiinta artiiculata pina la urma, tot ce face acum arata ca o mazgaleala de maimuta. Culmea e ca invatatoarea la scoala-i zice “Good job !”, imi inchipui ce catastrofa trebuie sa fie ceilalti… Mai am o teorie si anume ca sint luati cu usurelul ca sa nu le distruga increderea de sine. Problema este ca daca iesi din scoala un fanfaron nul, asta ramai toata viata… sau te faci politician, un senatoras, pe-acolo, dind din clanta, multi vad, putini cunosc, vorba aia. Facem in curind zece ani de casnicie. Daca mai rezistam inca zece, restul e briza marii. Cred ca primul an a fost cel mai greu… de fapt al doilea, daca ma gindesc bine : ma trezeam dimineata si ma gindeam “parca nu sforaia asa tare cind l-am luat” si alte comparatii flatante asemenea. Si treptat s-a instalat o duiosie, un fel de “minca-l-ar mama, ca frumos mai sforaie, dragul de el !” si senzatia ca esti in duplicat…ca mereu exista o proiectie de-a ta undeva. Uneori iti vine sa-l omori dar te uiti la ochii copiilor care stau hipnotizati si fascinati de statura montana a lui “tati” si-l cruti, cirpa sentimentala ce esti. Si cam asta e cu viata in doi.

Duminica seara

Sint bolnava de citeva zile. Nu stiu ce se intimpla dar este o boala sufleteasca, poate-i astenie de primavara… Ultima garda m-a darimat, trei sinucigasi esuati patetic, citiva batrini in proces de descompunere si tot asa…am venit acasa fara sa ma pot aduna din bucatele, nestiind cum sa ma scuz in fata copiilor pentru lipsa mea de “chef”. In plus, cred ca jupinul e pasiv-agresiv in vederea cumpararii unei masini, vrea sa reparam rabla decedata, lipsa lui de ambitie automobilistica ofenseaza pina si lipsa mea de ambitie automobilistica. Ieri m-am dus sa ma uit dupa masini de una singura, ca o gisca victima sigura a vinatorului vinzator, nici nu ma pricep si nici nu stiu ce vreau. “Vreau ceva cu patru roti care sa tina patru ani”, i-am zis ultimului samsar si el a zimbit intelegator. In fine, cind m-am intors acasa, rupta de picioare, mi-am pus un film despre viata marchizului De Sade. Dincolo de toata nebunia, o replica m-a intrigat : “daca n-ai cunoscut pacatul, nu poti recunoaste virtutea” sau cam asa ceva. Noi oamenii sintem ca si cainii, unde vedem un rahat, hai sa ne bagam si noi botul. Si birfa tot aia este, scurmarea rahatului (altuia)… cu reflex la al nostru dar incercind sa pastram o aparenta respectabilitate. Fetele mi-au facut o bratara din bomboane de zahar, au tot admirat-o vreo doua zile si acum le-am dat unda verde s-o manince, vai de dintii lor. Acum sint pe covor, inventind jocuri din seria “care miroase mai urit”. Aia mica a fost surclasata si acum se razbuna tragind-o pe a mijlocie de turul pantalonilor… si alte activitati dintr-astea intelectuale de duminica seara. Acum trebuie sa inchid computerul, ca avem de repetat sceneta cu Scufita Rosie.

Cele doua emisfere

http://www.youtube.com/watch?v=UyyjU8fzEYU  Pentru cine are rabdare. Este in engleza, morala fiind superba. 

Deces

Masina mea a murit oficial ieri, la ora 4 PM. Mecanicul s-a uitat la ea cu dispret, apoi s-a uitat la mine cu durere si mi-a spus : “Situatiunea este fara iesire, reparatul costa mai mult decit masina”. Mi-a explicat ca stilul meu de condus este foarte brutal pentru masina, ca am topit frinele si chelit rotile si nu stiu ce alt piron am mai indoit, ca transmisia sufera de reumatism poliarticular acut si motorul de cardiopatie ischemica. Mi-a demonstrat cu creionul pe hirtie si fara putere de tagada, ca sint o torturatoare de masini. Azi am luat la lucru masina jupinului, o tartaneata cu patru cilindrii care-si face constiincios datoria de vreo sapte ani (asta fiindca n-am condus-o eu). Asa ca am inceput sa caut masina : trebuie sa incapa sapte oameni si sa mai aiba vreo cinci ani suflare. Musai sa gasesc una saptamina viitoare. 

Note pe marginea unei tragedii

Povestea e scurta : o afacerista intr-un Audi raneste grav o studenta, se aduna lumea ca la urs, comenteaza, salvarea vine dupa 20 de minute si studenta moare in cele din urma. Cineva filmeaza, se da pe post si lumea incepe sa se revolte. Unii se revolta pe afacerista, altii pe politie, altii pe coloana oficiala a lui Tariceanu. Nu se revolta nimeni pe salvarea care vine abia dupa 20 de minute, intr-o zona urbana. Cade bunica si-si fractureaza femurul. Suna mama salvarea : “asteptati, ca vine”. Dupa o ora, suna din nou, nu de alta dar bunica are dureri groaznice si nu e transportabila intr-o masina mica. Spitalul e la cinci minute de casa, curtea plina de salvari. “Mai bine o caram cu cearsaful”, zic eu care ma aflam in vacanta acolo. Dupa doua ore, sunam la particulari, vin in 15 minute, ajunge la spital in cinci, o vede ortopedul si-o opereaza in aceeasi noapte. N-are placuta de care-i trebuie, numa o tija din aia veche, antica si de demult, mai lunga decit piciorul bunicii asa ca mama cumpara ad-hoc o placuta din stocul particular al firmei producatoare. Cu chitanta, pe fata, 300 de euro. Se trezeste baba din anestezie (92 de ani), optam pentru un salon “la privati”, n-au oxigen in camera dar nu conteaza, stau cu ea peste noapte si-o trezesc din cinci in cinci minute, cind vad ca-i scade pulsul sub 50. Pe la cinci dimineata ma intorc acasa si dau sa ma culc, cind ma trezeste telefonul de la salvarea “oficiala” : “Ati chemat salvarea, mai aveti nevoie de ea ?” Asistenta pe sectie semi-indiferenta dar acceptabila. Se termina algocalminul, cumpar algocalmin. Se termina amikacina, cumpar si de-asta. Au in schimb pampersi si manusi iar femeia de serviciu e o bomboana de pus pe rana. Bunica are si dementa senila in perioada asta, incepe sa vorbeasca aiurea mai pe seara, vreau un calmant, nu de alta dar incearca sa se scoale de una singura. Nu se poate, ca trebuie ordin de la medic. Dar medicul de sectie nu mai este si atunci trebuie ordin de la medicul de garda. Medicul de garda nu e de gasit sau e ocupat, asa ca scot eu din papornita o pastila din aia sedativa de rau de avion si i-o dau bunicii care doarme ca un prunc pina a doua zi. Ortopedul de nota zece, anestezista la fel. Mama le da plicul, nu-s de acord dar sint banii ei. Dupa trei saptamini merge cu baston, dupa sase fara iar dupa doua luni da sa se suie in pod sa intinda rufele. Nota de plata, 2500 de euro, pensia bunicii pe zece luni. A mai trait 4 ani dupa intimplarea aceea si a murit in patul ei, de batrinete. A spart statisticile, baba. Asa o alintam cind glumeam noi doua. Bunica avea un simt al umorului cam abraziv, de exemplu cind imi cumparam ceva mai simandicos, zicea “Tu sau o sa fii o mare cucoana, sau o mare calica” si ridea.  ”Ca nu ma mai ia Dumnezeu o data, mi-a ajuns si mi-a prisosit” zicea ea si atunci imi venea si mie la socoteala : “Pai i-e frica lui Sfintul Petru de gura aia mare.” Asadar, revenind la chestiunea salvarii : aici, timpul mediu de la un  accident in mediu urban la sosirea salvarii este 6 minute, inapoi la spital in 26 de minute. Unde stau salvarile astea, de apar din senin ? Salvarile stau pe traseu, de obicei in parcari. Am chemat salvarea acasa de trei ori : o data cind a colapsat mama, cind a murit subit matusa si o data cind a facut soacra-mea pneumonie. De fiecare data a venit in sub 5 minute. Da, tovarasi, mai este probleme de indreptat si chestiunea cu salvarea e una dintre ele. Pe lista mea e a doua ca importanta sociala, dupa invatarea folosirii budei publice. Pe locul trei dar la distanta vine reducerea frecventei cuvintelor cu P (bagat si scos) in spatiile publice. Mai e ceva care mi-a dat de gindit : dintre toti trecatorii gura-casca, nimeni nu s-a apropiat de nefericita aceea in durere. Nimeni n-a tinut-o macar de mina, ca poate la altceva nu se pricepeau. Moartea sperie, de parca ar fi contagioasa. Pe noi ne sperie atingerea umana a unui strain, o evitam. Cine o sa fie vinovatul ? Desigur ca NATO e de vina, e o conspiratie care ne tine cu mainile in sold. “Acu mai vine si americanu ala retardat la Bucuresti, ce P mea, baa, sa stea la el acasa, lasa ca-i in cirdasie cu jidanii, ie ceva si cu jidanii astia, astia vrea sa conduca lumea, crede ca ne prosteste pe toti” zice Leonida. Concubina lui, Efimita nu prea-l aude, ca-i pusa maneaua tare la IPod. 

Pazea ca vin !

Au zacut telefoanele alea Polycom in casa, in loc de mobila, un an si mai bine. In timp ce eu faceam call forwarding de la birou la celular… dureros, mai ales cind esti in roaming , chit ca am 2000 de minute pe abonament. Zic catre sotul : “Suna, mai si tu sa vorbesti cu aia sa instaleze VoIP, sa mearga telefoanele, mai mare risul.” Ca maine, ca dupa sarbatori, ca luni dimineata acu sint inchisi nu se poate, a trecut un an. Azi, i-am sunat. Din om in om, am nimerit peste Jose, politicos, din cind in cind se pierdea de la telefon (cred ca alea erau momentele cind lesina el pe covor de risul meu), l-am tinut pe Jose la telefon o ora, omul tot politicos dar pina la urma se facuse seara pe la el pe-acolo si voia sa plece baiatul acasa. Asa ca m-a pasat la o cucoana draguta care s-a recomandat ca directorul de IT, pina la urma cucoana a aruncat prosopul si mi-a zis ca o sa ma paseze maine la niste specialisti si mai si, probabil ca toti cei in stare sa aiba a face cu mentally challenged plecasera acasa. M-am simtit ca o brinza Limburger intr-un raion de lenjerie intima. Dupa aceea, fiindca imi facusem mina, am sunat o alta companie cu care vreau sa fac billing-ul (un soi de nota de plata pentru medic). De data asta mi-a raspuns Dimitri (doar baieti frumosi azi) si incetisor, am inceput cu lista de intrebari. La inceput citeva, ca sa nu-l sperii, apoi mi-am lansat atacul. La sfirsit ramasese numa Dimitri, cu baioneta in coaste, prabusit zimbind pe cimpul datoriei. “Mai aveti vreo intrebare ?” zice el cu ultima suflare. “Da, pot sa am numarul de telefon direct… in cazul ca mai am ceva nelamuriri in viitor…” Am auzit un suflu greu si apoi s-a asternut tacerea… In fine, vine barbatul acasa, eu mindra ca am reorganizat cablurile. “De ce-ai scos serverul din circuit ?” “Care server, aa… cutia asta, nici nu stiam… da la ce-ti trebuie, oricum ? Pai a trebuit sa-l scot ca in AirPort nu era decit o gaura destul de mare ca sa intre cablul de la telefon si nenea ala, Jose, a spus sa nu trec telefonul prin router (mama, ce cuvinte mari rosteam, ce mindra m-am simtit). Din fericire jupinul e politicos (si fie vorba intre noi, cred ca era si prea obosit sa se puie cu nebuna). A mai rotit el ceva cabluri pe-acolo, nu stiu care, ca pentru mine cablurile se impart dupa culori iar directiile la condus in dreapta si cealalta dreapta. Maine dupa masa imi iau liber… am ceva idei si am mai gasit niste companii foarte interesante… cu numere toll-free.

Uitare

“Cu frica si cu tremur lucrati la mantuirea voastra” Asadar ni se cere sa lucram, sa trudim, am fost preveniti de la inceput ca va fi greu. Truda asta este doar inceputul sacrificiului, ultima fiind iubirea (agape). Ceea ce de multe ori duce la neintelegeri este faptul ca simtim nevoia (si chiar revolta) de-a ne justifica alegerea. Ni se cere, cumva sa demonstram cu creionul pe hirtie ca lumea tine de la Valeni pina la Falticeni, pentru ca numai pe-acolo merge trenul unora. Pai ce sa le facem, daca numai atit se intinde calea lor ferata ? Aceasta este o mare capcana, in primul rind pentru ca este o pierdere de vreme, neconstructiva si periculoasa pentru suflet. Stiu fiindca stiu si cred deoarece cred iar alt argument sau justificare n-am sa ma ostenesc. Cine a trecut puntea de la necredinta la credinta intelege taina, germenele care-ti incolteste in suflet intr-un moment al vietii si creste in gunoaie si sufocare, fara sa-ti ceara nimic pina-ti cere totul. Intelege pendularea disperata intre ratiune si taina. Intelege rusinea care te apuca atunci cind te uiti la tine cu adevarat, unde o sa-ti ascunzi meschinaria ? Respecti legile umane, esti moral, te-ai scolit, citesti de spargi biblioteca. Cu toate astea nu-ti poti controla gindurile, nu poti pune in friu sentimentele, descoperi ca lucrurile pe care le stii sint doar la suprafata. Iubirea pe care o ai pentru altii nu e iubire, e exaltare, obisnuinta, compasiune dau nu iubire. Si-ti dai seama, brusc, ce mic si fragil e Universul in care tu esti personajul principal iar pe ceilalti i-accepti cumva pe post de figuratie. Am facut portretul egoistului. Egoismul este un mare izvor al nefericirii tocmai pentru ca este atit de fragil psihologic. Cine nu simte nevoia de-a se autoanaliza obiectiv si necrutator (dar asa, cu sinceritate pina-n plasele, nu ca o domnisoara de pension) ei, cine nu simte nevoia asta nu e serios in privinta lui Dumnezeu. Vrem sa fim in control asupra vietii noastre dar nu putem nici sa ne stapinim un pirt (flatus cred ca-i zice la oras). Cind aveam patru ani, am intrebat-o pe mama “cine sint eu si de ce-am venit pe lume” si mama mi-a zis ca sint fata ei si-am venit pe lume ca s-o fac fericita, poftim imaginatie ! Stiu si acum sentimentul acela care m-a vizitat in toata copilaria (pina m-am imbecilizat ca adult), sentimentul ca am uitat ceva…viata ca “vis al mortii-eterne”. Am uitat si-acum lucrez ca sa-mi amintesc.

Respiro

Intre sosiri si plecari, nu mai am timp decit sa respir. Maninc in masina, invat spaniola in masina, scriu e-mailuri in masina. As sta si pe buda in masina, daca ar avea una. Cam greu la 120 de km pe ora dar nu imposibil. Nu ma tund pentru ca n-am cind, unghiile mi le tai din carne ca sa “tina” o vreme, rugaciunea am stilizat-o la maxim, de fapt masina este un mediu perfect pentru rugaciune, multe dintre accidente au fost la un fir de vopsea, in timp ce rugaciunea se depana… Citesc despre oameni care au timp de mers la ski, vad poze perfecte cu apusuri apetisante si chipuri zimbitoare, in timp ce pasez celularele dintr-o traista in ailalta. Caci posetele mele au devenit traiste, precum in timpurile indepartate ale copilariei, am ghiozdan. Dimineata imi fac inventarul : traista numarul unu, traista numarul doi, telefoanele, un mar, o cafea, catastifele cu nume si cifre misterioase, posta care intra si aia care iese, orarul familiei cu veniri si plecari. Am un orar realist si unul nerealist. De doi ani n-am mai purtat pantofi, doar saboti usori de piele si papuci de ochii musafirilor, idem pentru fusta, am trei rochii pline de praf pe la umeri, nu mai suport ciorapii lungi, nici pantalonii de stofa, doar pe cei de catifea moale. Rotesc pina la disperare aceleasi pulovere din bumbac usor, decolorate si labartate de atita spalat, in timp ce hainele mai fasonate sint scoase din dulap o data pe an, cind merg la Bucuresti… nu vreau sa am discutii… Am un rimel care a expirat din 98 (da mai merge la o adica) si o oja cu care mijlocia isi picteaza papusile. In schimb am parfumuri, sticlute pline sau goale, antice sau futuriste, de o pruna sau de doua. Si acum am in nari Youth Dew al mamei si un oarece Caron al tatei. Jupinul e total insensibil la asemenea delicatesuri fandosite dar le accepta cu strimbaturi de om supus la suplicii in numele iubirii. Pare sa fi capitulat de cind le-am corupt si pe fete in delirul acesta olfactiv. De fapt imi place sa postesc prin munca, sa ajung la asceza prin epuizare. Era o gluma, da ?