De la moarte la Coana Chirita

Cea mai mare diferenta dintre Rasarit si Apus este atitudinea fata de procesul mortii. Caci a muri e un proces, nu se petrece instantaneu decit arareori. Singuratatea actului e infricosatoare, daca pina si Hristos a zis „De ce m-ai parasit ?”
Nu ne poate insoti nimeni in moarte, ne dezbracam in fata oglinzii, cu toate suncile, ridurile, imperfectiunile interioare si exterioare, ne debarasam de speranta indreptarii, timpul devine impacientat si doare, ne stringe ca o haina intrata la apa. Pina in ultima clipa si ceva dupa, nu avem nici o garantie a urmarii, stim mai putin decit in clipa cind ne-am nascut, l-am uitat pe Dumnezeu si ne scufundam incet… incet… intr-un albastru sclipitor si enigmatic.
Moartea e cel mai curajos lucru pe care-l facem in toata viata noastra, ce ironie, e aproape singurul lucru obligatoriu.

„Nu-i e bine, respira greu, o dor toate.”
„Pune-i oxigen, creste-i morfina, adauga-i un calmant.”
„Familia ma intreaba cit va mai dura, sint in agonie si ei impreuna cu ea, nu si-au inchipuit ca va dura asa de mult, sufera”

Aud asta, in diverse forme, aproape in fiecare luna. Dar cine dintre noi poate spune „Lazare, iesi afara” ? Cine poate urni muntele ? Noi dam sfaturi si predicam de la tribune iar imparatul e gol si vulturii roiesc deasupra stirvului nostru.
Vine un om bogat si scolit si descurcat in viata si plinge ca un copil, cu umerii chirciti… vine un sarac si nedescurcat si plinge si el, zice „ca daca as fi fost si eu avut si scolit si descurcat in viata, ehei…” ar trebui sa le spun ca din Darwin, „De ce plingi, maimuta, ti-a secat serotonina ?” dar in loc de asta ma uit la scaunul ramas gol, gindindu-ma ca sint o frauda…

„Mama, ce i-ai raspunde unui om care tot incearca sa te convinga de suprematia intelectului, a logicii si a stiintei si ride de tine ?”
„Nu i-as raspunde nimic, saracul, pai daca tot intelectul ala nu l-a adus la Dumnezeu, ce pot eu sa fac ?”
„Pai el tocmai asta zice, ca intelectul functional tre sa te convinga de inexistenta lui Dumnezeu.”
„Mai, zgimboi, bunica-ta de la tara ar fi spus ca omul care nu se poate indrepta pe el, vrea sa indrepte lumea.”

Mi-o aduc aminte pe bunica de la tara, o femeie austera, putina la vorba, paznic al bisericii (si al lui taica popa „Parinte, azi ai cam dat rasol la slujba !” zicea uneori). Stia pe dinafara pagini intregi din Eminescu, nu se supara vreodata, zicind ca „Tot ce fac oamenii e omenesc”, facea politica, tragea cu pusca, mereu am vazut-o ca pe un om al datoriei. Intr-o zi (la vreo cinci luni dupa ce au stramutat-o copiii la oras) a incetat a minca dar nu s-a oprit, desi slabita, a se duce singura pina la baie ca sa nu faca „vreo rusine copiilor” si mai apoi s-a stins ca o luminare, lucida pina in ultima secunda.
Eram inca necoapta la minte iar statura ei morala solida si impresionanta abia acum mi se dezvaluie, din amintiri care astazi sint mai clare decit acum douazeci de ani si din veneratia pe care mama i-o pastreaza.
Uitindu-ma in trecut, la femeile familiei mele si ale jupinului, femei care au impins caruta si au hotarit cursul vietii, femei care au stiut sa-si tina barbatii indragostiti si devreme acasa, uitindu-ma la ele, le vad pe fetele mele, hotarite si articulate, cu picioarele bine infipte in pamint si pumnul in masa din prima clipa a vietii. Eh, pesemne ca asa gindea si Coana Chirita…

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s