Zece ani

Astazi se fac zece ani de cind am emigrat. Cu o valiza in mina, sosoni pina la genunchi si haina de blana artificiala un numar prea mare, cu o poseta neagra in care sa-ncapa toata noptiera si mai ales cu teama si speranta, am ajuns pe un tarim necunoscut. Eram singura, limba o vorbeam mediocru si sovaielnic, eram nedusa in lume, crescuta sub un clopot de sticla de catre parinti superbi dar timorati de anomalia comunista.
„Sa fii medic !”
„De ce, mama ?”
„Fiindca esti propriul tau stapin si-apoi, de medici e nevoie peste tot in lumea asta.”
„Mama, ce-are a face lumea, nu vezi sa sintem aici la puscarie ?”
„Lasa, mama, ca tu ai sa vezi alte vremuri.”
In perioada tulbure a tranzitiei, ma adaposteam in sala impunatoare a bibliotecii facultatii din Bucuresti si din timp in timp trageam adinc aer in piept, ca si cum as fi vrut sa pastrez momentul pentru vesnicie. Ma exaltam la fiece carte noua, curs sau om interesant, traiam intens, atunci si acolo, mergeam pe drumul uluitor deschis de Carol Davila, Thoma Ionescu, Ioan Cantacuzino si Gheorghe Marinescu. Viata avea un tel si merita traita. In penultimul an al facultatii am inceput a auzi citiva colegi discutind despre emigrare si m-am uitat la ei ca la niste creaturi ciudate, cum adica sa abandonam intreaga munca a unui Thoma Ionescu sau Victor Babes ? Desigur ca va fi bine, viitorul este perfect si noi sintem printii lui.
Cu timpul, incredera mea in viitor a devenit tot mai sovaitoare, in parte din cauza incapacitatii de a-mi asigura un trai decent din salariul de medic rezident si-n parte din cauza lipsei modelelor profesionale. Intr-adevar, comunismul decapitase sau mutilase orice stilp onorabil al meseriei, printii fusesera uzurpati de lachei. M-am chinuit mult timp sa gasesc un cuvind cuprinzator in stare sa caracterizeze mentalitatea profesoratului medical roman : lacheu, asta e cuvintul potrivit.
Si intr-o zi, cu binecuvintarea mamei, am plecat.
Am plecat pentru ca n-am vrut sa devin lacheu.
Am plecat pentru ca ma sufocam.
Am plecat pentru ca nu mai stiam cine sunt.
Inca mai pastrez valiza cu care am venit, cele citeva haine cu doua numere prea mici, prima scrisoare de la parinti si tichetul de avion. Ma uit la prima poza facuta cu sotul meu : eram atit de fericiti… de parca viitorul era al nostru si noi eram printii lui.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s