Aparente

Am citit o istorie interesanta : intr-o dimineata, un tinar violonist cinta linga o statie de metrou din Washington DC. Lumea trecea grabita, aruncindu-i cite un ban, ba chiar sase-sapte curiosi s-au oprit sa-l asculte mai indelung. Intr-o ora, a strins vreo 30 de dolari. Tinarul se numea Joshua Bell iar vioara era un Stradivarius. Puteti sa-l ascultati aici : http://www.google.com/musicl?lid=RJMGwlnGwvK&aid=3ouecW0oKxC Un bilet la concertele lui se vindea cu 100$, asta daca-l gaseai. Ce inseamna asta ? Inseamna ca sintem o turma, ca avem nevoie de validari din exterior pentru a aprecia sau dispretui un lucru. Ne bazam in clasificarile noastre pe formatori de opinie (adica indivizi ceva mai articulati intr-un domeniu si cu gura mare). Si-n politica, de altfel, avem nevoie de figuri carismatice pe care sa le adulam si sa le substituim taticilor, avem nevoie de personaje care sa ne asigure ca totul va fi bine iar viitorul patriei e luminos… cel putin asa era cind am plecat din tara. Romanii nu sint singulari, fenomenul apare peste tot, altfel cum s-ar strecura prin istorie dictatorii. Toti dictatorii au avut cindva adulatorii lor sinceri. Noi sintem indragostiti de aparente, nu de realitate, pe care nici macar n-avem rabdare si ochi s-o observam. Suferim cind nu sintem asemenea celorlalti, cind nu avem ce au ei, cind nu putem face tot ce fac ei… dar oare avem noi patrunderea si timpul de-a ne apleca intr-adevar sa descoasem viata si fiinta celuilalt ? Nimic nu este ceea ce pare, asta o spun cu convingere dupa ani de confesiuni din partea pacientilor. Nu-si toarna nimeni pe strada cenusa in cap sa strige „Uitati-va la mine, lume, ca sint nefericit si ranit si ma doare viata mea ratata”. Pe-ala care face asa ceva il ducem urgent la spital, nu ? Si nici nu iese nimeni in strada sa urle de fericire, sa spuna „Uite, sint fericit pina la Dumnezeu, n-am de nici unele dar uitati-va la mine, vedeti-ma cit de fericit sint !”. Nu, oamenii trec grabiti pe linga noi, ne incrucisam privirile cu ei pentru o clipa si numai accidental, pentru ca mai apoi sa le indreptam in directie opusa, ca si cum am fi comis o indiscretie. Acelasi lucru se intimpla si cind ne atingem de ei fara sa vrem, un sentiment de discomfort ne propulseaza brusc departe de caldura trupului lor. De ce ne este teama (si chiar sila uneori) de ceilalti oameni ? Pentru ca l-am uitat pe Dumnezeu si implicit imaginea lui in celelalte fiinte. Dumnezeu nu s-a reprezentat numai in cei pe care-i iubim, ci si-n cei pe care-i urim.  Faptul ca nu avem ochi sa-i vedem in adincime, superficialitatea cu care-i judecam vine tot din indepartarea de Dumnezeu. Cine trece prin viata fara sa respire, e ca un orb care se duce la o expozitie de pictura. Putem trai superficial si inutil, blocati intr-o pojghita a existentei, contemplind germenii vagi ai unei neimpliniri pe care nu reusim s-o aducem la suprafata, sa-i dam expresie. Sau putem crede ca traim viata in toata profunzimea ei dar primul vint ne zboara in toate directiile, capitulam la primele incercari. Asta mi-aduce aminte de parabola cu semintele.Azi l-am rugat pe fecior sa-mi spuna ceva important despre el. Mi-a zis „Mami, lucrez acum la o masina a timpului, intr-o zi o sa calatoresc in timp”. Stai sa vezi cind l-o citi pe Jules Verne… te pomenesti ca o sa-mi sape o groapa in curte ca sa ajunga in centrul pamintului ! 

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s