Uitare

„Cu frica si cu tremur lucrati la mantuirea voastra” Asadar ni se cere sa lucram, sa trudim, am fost preveniti de la inceput ca va fi greu. Truda asta este doar inceputul sacrificiului, ultima fiind iubirea (agape). Ceea ce de multe ori duce la neintelegeri este faptul ca simtim nevoia (si chiar revolta) de-a ne justifica alegerea. Ni se cere, cumva sa demonstram cu creionul pe hirtie ca lumea tine de la Valeni pina la Falticeni, pentru ca numai pe-acolo merge trenul unora. Pai ce sa le facem, daca numai atit se intinde calea lor ferata ? Aceasta este o mare capcana, in primul rind pentru ca este o pierdere de vreme, neconstructiva si periculoasa pentru suflet. Stiu fiindca stiu si cred deoarece cred iar alt argument sau justificare n-am sa ma ostenesc. Cine a trecut puntea de la necredinta la credinta intelege taina, germenele care-ti incolteste in suflet intr-un moment al vietii si creste in gunoaie si sufocare, fara sa-ti ceara nimic pina-ti cere totul. Intelege pendularea disperata intre ratiune si taina. Intelege rusinea care te apuca atunci cind te uiti la tine cu adevarat, unde o sa-ti ascunzi meschinaria ? Respecti legile umane, esti moral, te-ai scolit, citesti de spargi biblioteca. Cu toate astea nu-ti poti controla gindurile, nu poti pune in friu sentimentele, descoperi ca lucrurile pe care le stii sint doar la suprafata. Iubirea pe care o ai pentru altii nu e iubire, e exaltare, obisnuinta, compasiune dau nu iubire. Si-ti dai seama, brusc, ce mic si fragil e Universul in care tu esti personajul principal iar pe ceilalti i-accepti cumva pe post de figuratie. Am facut portretul egoistului. Egoismul este un mare izvor al nefericirii tocmai pentru ca este atit de fragil psihologic. Cine nu simte nevoia de-a se autoanaliza obiectiv si necrutator (dar asa, cu sinceritate pina-n plasele, nu ca o domnisoara de pension) ei, cine nu simte nevoia asta nu e serios in privinta lui Dumnezeu. Vrem sa fim in control asupra vietii noastre dar nu putem nici sa ne stapinim un pirt (flatus cred ca-i zice la oras). Cind aveam patru ani, am intrebat-o pe mama „cine sint eu si de ce-am venit pe lume” si mama mi-a zis ca sint fata ei si-am venit pe lume ca s-o fac fericita, poftim imaginatie ! Stiu si acum sentimentul acela care m-a vizitat in toata copilaria (pina m-am imbecilizat ca adult), sentimentul ca am uitat ceva…viata ca „vis al mortii-eterne”. Am uitat si-acum lucrez ca sa-mi amintesc.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s