Din nou despre ipocrizie

Discutie cu jupinul despre Pinto (masina Ford despre care s-a discutat mai jos) :
„If you want a completely safe car, you would only make tanks that drive 60 miles per hour. You would have a thousand on them in the country, completely safe : the Kennedys would have one, Bill Gates another and so on… And you would ban all the others.
He is skipping over how if you don’t made the trade offs, you end up in a very bloody world where lots of other people die and all you can say is I don’t kill anybody. The real world is where you allocate resources from one place to another : more people die or less but somebody will die. If you talk about a world where nobody will die, that’s not economics. We have the moral obligation to reduce scarcity, to have as much „stuff” around as possible because fewer people will die. You have the moral obligation to make more, so you will have more, so even poor people can afford them.”
Rezumind discutia, intrebarea este : ce pret are o viata de om ? Daca spunem ca o viata de om are un pret infinit, atunci economic vorbind, cum poti opera ? Sa dau un exemplu, acela al vaccinurilor : vaccinul antipolio a salvat sute de mii de vieti, poate milioane. Citeva sute de copii au avut complicatii sau au murit in cursul vaccinarilor. Daca vreau sa fiu complet moral si cu mainile curate, o sa spun : nu vaccinez deloc, citi mor de boala naturala n-au decit sa moara dar eu cel putin o sa fiu cu mainile curate, n-o sa moara din vina mea. Adica, in final vor muri mai multi dar nu ca o consecinta a actiunilor mele, ci a bolii naturale. Este aceasta o atitudine morala ? Nu stiu, mie mi se pare o ipocrizie, un spalat pe maini, un talant ingropat in pamint. Totusi, multi oameni gindesc asa. Multi s-ar intoarce daca ar putea la epoca de piatra : viata simpla, fara vaccinuri, fara doctorii, fara obligatii, fara poluare, fara telefon, apa de la izvor, ursul in fundul curtii etc… Totusi, aceiasi oameni ezita sa puna un pret pe viata umana, ezita sa spuna : eu as plati „X” sa salvez viata lui Y. Aceiasi oameni ezita sa mearga pina la capat in atitudinea lor, de exemplu daca li se imbolnaveste copilul sau barbatul, dau fuga la spital, telefonind mai intai de la celular si folosind o masina care functioneaza cu benzina poluanta (sa-l vad eu pe ala care ar folosi caruta pentru a ajunge la spital, in timp ce-i singereaza copilul, doar ca sa nu polueze planeta). Totusi, economic vorbind, exista o valoare pe care societatile (chiar si cele mai avute) o ataseaza unei vieti umane. Chiar si noi ca indivizi atasam o valoare vietii si sigurantei noastre : de exemplu, de multe ori facem rabat la calitate sau siguranta, pentru ca vrem ceva dar nu ne putem permite calitatea prima. Sau atunci cind alegem un tratament pentru cel drag : de cite ori spunem: imi vind casa si camasa doar ca sa o salvez pe mama ? Pentru copil poate, dar pentru mama ? Sau chiar pentru sot… Nu vorbesc din teorie, vorbesc din ce-am vazut.
Ce m-a facut sa ma gindesc la asta ? De citeva saptamini am un pacient foarte bolnav si care a necesitat interventii importante. Omul are mintea intreaga, trupul insa nu-l mai ajuta. M-am intrebat de multe ori daca exista o limita, daca putem spune „ajunge”. Asigurarea plateste, deocamdata, insa m-am intrebat de multe ori, daca familia ar plati, pina unde ar merge ? Raspunsul s-ar putea sa nu fie totdeauna flatant pentru noi…

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.