Calatorie spre stele

Au resuscitat-o din greseala. Dupa cine stie cite minute fara puls, un Rambo de la salvare a intubat-o, i-a troznit pieptul costeliv de 90 de ani, a pompat-o cu fluide si a adus-o la urgenta, mindru pesemne de fapta sa, precum un caine de vinatoare cu prepelita in gura. Daca ar fi avut curiozitatea sa intrebe, ar fi aflat ca femeia semnase o hartie sa nu fie resuscitata.
In fine, acum ma aflu in fata faptului implinit, la fiecare treizeci de secunde corpul i se contracta intr-un arc si familia din camera (toti cei sase membrii ai ei) ingheata de spaima. Pupilele sint fixe si reflexele primitive sint inca prezente asa incit, teoretic, este vie. Ca sa curm spaima familiei, administrez un paralizant muscular si noaptea se scurge fara mari incidente. Spre dimineata, ma anunta ca vor s-o deconecteze de la aparat, intrucit dorinta ei fusese a nu fi intubata. Ne sfatuim cu avocatul, cu preotul si cu membrii familiei si hotarim sa oprim ventilatorul. Mi se spune ca, intrucit nu e moarta de tot, trebuie sa ma duc personal sa-i scot tubul. Este duminica, ora sapte seara si holurile spitalului sint tacute. Cite un televizor razlet prezinta scene de fotbal sau de Obamamama. Mi-aduc aminte de Toma Caragiu cu gluma lui „Si pe unul si pe doi, cinta Toma din cimpoi” si ma tratez cu un Pepsi de la automatul de linga intrare. La terapie intensiva, toata familia ciorchine, pina si ultimul fiu din California a apucat sa ajunga. Unul cite unul se retrag in sala de asteptare, asistenta inchide usile glisante si ne pornim la treaba. Asistenta opreste ventilatorul iar eu incerc sa-i scot tubul din gura… numai ca tubul e incapatinat, a fost lipit bine cu banda adeziva, pe dupa urechi si imprejurul capului, ca sa reziste o eternitate. La inceput, impulsul este sa trag de banda, apoi ma gindesc sa n-o doara, ce caraghios, ma simt amortita. Iau o foarfeca si o tund la spate, cu tot cu banda adeziva si intr-un final, furtunul iese. O horcaiala ingrozitoare umple camera si asistenta porneste perfuzia de morfina. In final, respiratia devine mai asezata si-i acoperim fata cu o masca de oxigen la flux maxim. Altminteri nu reactioneaza si pupilele-i sint tot dilatate si fixe.
Familia se intoarce, unii mai compusi, altii mai descompusi. Ne stringem mainile cu un suris trist si ma preling prin usa intredeschisa.
La urmatorul etaj, stau linistita si pun in foaie ordinele pentru un alt pacient, cind vad ca o asistenta se apropie incurcata : „A murit un pacient si trebuie declarat mort, familia e in camera, n-ai putea cumva sa ne ajuti ? Stiu ca nu-i pacientul tau dar garda-i plina si nu vreau sa-i deranjez.” Sigur ca pot, adu-l la mama, imi vine sa-i spun dar ma abtin, n-are nici o vina, saraca. In camera, e o tristete s-o tai cu cutitul, imi cer iertare ca intrerup si ma prefac a examina mortul cu atentie. E cit se poate de mort, intr-adevar, atit de mort incit si femeia de serviciu poate sa-l declare mort. Mai ales femeia de serviciu… Scrijelesc o nota de clasa a patra cu greseli de gramatica si o sterg rapid catre parcare, pina nu mai moare careva.
Acasa tot omul doarme ingereste. Ma culc pe canapeaua din sufragerie si ma tooot uit la stelele ce se vad prin luminator. Caci am o sufragerie sugubeata, cu fereastra spre cer. Si toata noaptea ma visez in Razboiul stelelor, calatorind intergalactic.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Calatorie spre stele

  1. MariaM zice:

    Uneori Dumnezeu are planuri de neinteles pentru noi.E greu, insa El este totusi asa de aproape.

  2. draga mea, nu stiu cum o fi viata ta… azi, in drum spre Biserica, am trecut pe langa un accident de masina, care era pe partea cealalta a strazii. n-am vazut decat de la distanta foarte mare si fara ochelari un corp de barbat imbracat doar in blugi, cu pieptul gol – probabil un tanar, dupa aspect. nu i-am vazut capul. tocmai il bagau in ambulanta, pe targa.

    sa mai spun ca am fost socata?

    si l-am vazut de la distanta mare.

    cum o fi sa fii aproape?

    nu oricine poate fi medic. sau preot de spital.

  3. AdrianaB zice:

    Welcome back:)
    Resusciteaza-ne si pe noi, te rog!

  4. A fost greu de tine. În lumea asta artificială, cu relaţii de plastic, noi, medicii, murim de cele mai multe ori şi ne doare. Ai suferit şi ai scris adevărat. Pînă şi cu femeia de servici: la noi, într-un alt spaţiu cultural, în timp ce tu mai speri, ea deja e plecată după lumînare. Ştie…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s