Parintele

Am aflat intimplator ca acum citeva luni parintele Adrian de la Antim a murit si mi-am adus aminte de perioada dinaintea plecarii in America.
O prietena ma tot impingea sa merg sa ma spovedesc la un anume parinte de la Antim, care avea mare har la spovedit dar cica trebuia sa te duci tare devreme si sa ai rabdare. Prietena mea spinea ca musai sa am binecuvintarea lui inainte de plecare.
Si m-am dus, la cinci dimineata spre exasperarea tatalui meu care cred ca m-a dus cu masina, nu-mi aduc aminte exact. Cind am ajuns, erau deja doua persoane in fata. Si m-am spovedit… vreme de-o ora. Si numai tin minte nimic, decit ca el imi tot spunea sa ma marit si eu ma gindeam ca e aiurea, plec de una singura peste mari si tari si el tot zice de maritis, de parca pui comanda si ti se livreaza sotul la adresa dorita… mi s-a parut asa de stranie spovedania si parca nu se mai termina.
Doua luni mai tirziu, fiind de garda intr-o noapte si frecind menta la terapie intensiva, vine o admisie, un batrinel cu barba lunga si ma uit la numele din foaie dar nu sint chiar sigura, insa un tinar care-l adusese zice ceva de calugar, parinte… cind lumea pleaca, ma duc la patul lui si-i spun ca m-am spovedit si eu de curind la Antim la un parinte, Adrian parca. Si el zice ” Aa, ala nu-i bun de nimic, tocmai la el te-ai dus ?”
Zimbesc pe dinauntru, trag un scaun si-ncep sa vorbesc cu el dar de data asta in relatie inversa, adica el vorbeste si eu ascult. Si zice el : „Uite, eu am fost in razboi si am vazut multi baieti tineri murind. Si cu ultima suflare nici unul nu zicea nici de nevasta, nici de copii ci numai despre mama, ultima suflare era despre mama.”
La scurta vreme dupa aceea am plecat si in prima zi a calatoriei l-am cunoscut pe jupinul, cu care m-am si maritat dupa citeva luni. Prietena care ma dusese la parintele s-a dus sa-i spuna si era cam indoita, fiindca jupinul este catolic dar, spre surprinderea ei, parintele a zis ” foarte bine a facut” si uite asa a mai murit un drac. 🙂
Si asa cu parintele, l-am cunoscut foarte putin si scurt si nu cred ca l-am inteles, desi este ceva care ma supara oarecum : sint oameni care sufera si se sfintesc si inteleptesc prin suferinta. Iar apoi exista un anturaj format in jurul lor care spera sa se sfinteasca prin proximitate. Insa dincolo de nevoia individuala de mantuire avem datoria de a ne gindi si la sanatatea sufleteasca si trupeasca a duhovnicului. Da, avem obligatia de a nu fi lipitori duhovnicesti. Poate ca duhovnicul se mantuieste prin sacrificiul pe care-l face. Insa asta nu ne scuza egoismul enorm in a suge ultima picatura de energie din bietul om pentru ca sintem prea comozi a suferi si a ne sacrifica direct, fara sa ne vaicarim atita. Ce-o sa se intimple daca devenim noi insine rezervoare de energie, speranta si mantuire pentru cel de linga noi ? Pina la urma, orice parinte este copilul cuiva.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Parintele

  1. degetica zice:

    Craciun Fericit! Va pup pe toti.

  2. Claudia zice:

    Ce frumos ai spus in final, despre protejarea duhovnicului…..Asa..pana la urma toti suntem copiii Cuiva!

  3. Irina zice:

    Craciun fericit!asta nu inteleg nici eu- se duce lumea la duhovnicii batrani si le cere cuvant, netinand cont ca saracul om abia de se mai tine pe picioare.Pana la urma daca mergi cu credinta la parintele de la parohie poti primi cuvant, numai sa vrei sa asculti. (ma bucur ca bloguiesti din nou- te imbratisez)

  4. adriana zice:

    La multi ani in Dragostea Domnului!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s