Intimplare

E penibil sa avem de la altii pretentiile unei moralitati la care noi insine nu ne ridicam. In societatea romaneasca, fiecare categorie sociala sau profesionala o arata cu degetul pe cealalta cu un soi de „pfui, caca !”. Fiece om se simte ranit in fiinta lui intima numai de miroase de la distanta o fisura morala la vecinul, mai ceva decit printesa ranita de boaba de mazare. Am ajuns o natie de delicati, ce mai ! Ne pute la nas ceapa mincata de altul ieri, nu usturoiul mincat de noi azi. Ne deranjeaza grozav cind „alalalt” ia spaga sa-si faca „palatu” dar nu si cind noi o dam ca sa ne asiguram avantajul fata de vecin. Ma urmareste porcaria asta de comportament pina si aici : ma suna o cucoana c-a auzit de mine si are nevoie de o hirtie (falsa) care sa justifice la emigrari ca ea nu poate parasi tara pe motive medicale… si ca i-a zis cineva numele meu si ca ea o sa se „recompenseze” fata de mine. I-am zis si eu ca-n poveste, „fiica mea, de te-a invatat cineva, rau te-a invatat iar de-ai facut dupa capul tau, rau cap ai avut” si dupa aceea am fost asa de furioasa, mama ei de mentalitate spagara nenorocita, ca si daca ajungem intr-o tara civilizata, pina nu ne dam in petec nu ne lasam.