Reconsiderari

Fetele se joaca in curte, in groapa cu noroi care va fi gradina de zarzavaturi, in timp ce feciorul priveste cu jind pe geam, prizonier al determinarii materne. Dupa ce-am venit de la spital, le-am luat pe cele doua intr-o excursie frivola inceputa la magazinul de pantofi si terminata la cel de parfumuri. Erau asa de infoiate si tremurinde ca “sintem numai noi, fetele” incit mi s-a umezit sufletul. La pantofi le-au sclipit ochii numai dupa sandalele tip Piata Obor (Obeur, cum ride mama), cu sclipici si printese stridente ce emit luminite colorate. Intr-un final am negociat o pereche de gumari rosii pentru a mica si roz pentru a mare. Tre sa-i ascund, altfel o sa adoarma cu ei in picioare in seara asta. 

Cind ne-am intors, feciorul ne astepta in usa garajului, cu o mina in sold si un aer de general gata sa-i confrunte pe dezertori. Ca sa-mi rascumpar tradarea, am scos din sacosa peschesul, o carte despre Triunghiul Bermudelor, ceea ce l-a facut pesemne sa uite de discursul ofensat pe care ni-l pregatise. Apoi ne-am ocupat de vopsit tricouri prin metoda “tie dye”, adica materialul legat cu sfoara si apoi vopsit. Jupinul zice c-o sa aratam ca niste Woodstock hippies, mai ramine sa coloram masina cu “pace pe pamint” si sa sarim vreo cinci dusuri… problema este ca la sfirsit erau vopsite deopotriva gresia, chiuveta, vreo doua perne, o pereche de papuci si nasul domisoarei mici. 

N-am mai vazut Shakespeare de pe vremea orelor interminabile de teatru BBC din vremea raposatului. Ba, parca am mai vazut un Hamlet mai batraior cu Ion Caramitru. Comunismul m-a lasat cu o gramada de fobii, Shakespeare fiind una dintre ele. Pina aseara, cind am fost la Comedia erorilor, intr-un teatru de sticla pe dinafara si cit se poate de elizabetan pe dinauntru, construit pe malul apei. Actorii buni, o ciocolata dementa si luminile superbe ale orasului m-au facut sa-l reconsider pe Shakespeare. Este un loc unde ma voi intoarce.

…imbatrineste copilaria

Copiii pot intelege arareori chicotitul interior al parintilor, sentimentul ala ghidus care-ti spune ca esti inca un copil, inca tinar, ca viata e frumoasa. Cumva, parintele devine parintele nostru si atit, inceteaza a mai fi o persoana cu vise, dorinte si secrete, o persoana care poate la un moment sa se desprinda complet de noi, ca si cum noi am fost doar o etapa in viata lor. ne place sa ne consideram alfa si omega in viata parintilor nostri, avem pretentia unui cordon ombilical perpetuu. Cind sintem mici, ei sint zeii nostri apoi bancherii nostri, apoi demodatii care stau cu copiii iar intr-un final, pietrele noastre de moara.

Nu pot sa cred ca am trei copii, stau si ma uit la ei si-mi spun ca nu-i adevarat, cum zicea ala din Africa despre ursul polar, adica se uita la el si spunea ca nu exista. Ma simt brusc de paisprezece ani, covirsita de raspunderea pe care mi-am asumat-o, eu insami inca un copil cu copii. Desi odata cu maturizarea s-a asternut o tristete in plan secund, desi temperamentul meu in esenta brutal s-a domolit, ma vad la fel de ezitanta ca in copilarie. Mi se trage probabil din mediul artificial in care am crescut si din statutul de copil singur la parinti. Si la saptezeci de ani o sa ma simt o frauda a unui adult care de fapt nu exista. Cum ne percep copiii nostri fata de cum sintem noi in realitate ? N-am indraznit niciodata s-o intreb pe mama : “Mama, cum esti dumneata de fapt, cine esti, ce mistere si ciudatenii ascunzi ?” Nici n-am “prins-o” vreodata cu inconsistente, cu izbucniri imature, facea ce spunea (de cele mai multe ori). Eu sint mult mai inegala decit ea, nu mi-am gasit inca ritmul confortabil matern, adesea ma controlez pentru a nu-i contraria, imi inghit vorbele si-mi ascund neastimparul. Feciorul are acelasi neastimpar, aceeasi tensiune interioara de tigru la pinda. Asta nu-i bine, sapa energiile si ingreuneaza rugaciunea. Imi dau seama ca macar in parte izvoraste din lipsa unui duhovnic mai experimentat, ca e o punte subtire unde-mi privesc sufletul in echilibru precar. Uneori ma consolez cu acest status quo, privind situatia cu un interes mai degraba intelectual, alteori mai incerc a face citiva pasi. Sint si momente cind singura solutie pare a fi aplecarea inspre celalalt, schimbarea centrului de greutate.

Continuam desteptarea fortata a lui Gulita : azi i-am citit The Bill of Rights si am continuat cu mica enciclopedie de istorie universala, de-i terminaram pe samurai si trecuram la azteci. Apoi am descoperit cele zece porunci in engleza veche, cifrele latine, jocul de poker si viata fascinanta a lui Douglas Bader. Ceva s-o prinde din toata salata asta, daca scoala nu-l antreneaza, o sa-l antrenez eu. Si nu ma refer neaparat la notiuni, ce ma intereseaza sa-l invat este cum sa spintece o idee, sa-i suga maduva si sa scuipe osul, cum sa adune, sa sintetizeze, sa simplifice, sa clarifice… intr-un final, cum sa imbine logica si bunul simt dind la o parte pretentiile fara continut.

Diverse

Cind ma uit la un om, nu-i vad religia, il vad pe Dumnezeu creator. Cind un om incepe sa vorbeasca, Dumnezeu ramine sau dispare si incep sa ma vad pe mine, cu idiosincraziile si pacatele mele. Am un munte de idiosincrazii pus ca scut intre mine si restul lumii, l-am construit cu grija, pina m-am trezit singura in spatele lui. Sentimentul de “deja vu” in raporturile cu altii incepe sa se repete tot mai des, ca intr-un final sa fiu prinsa intr-un sablon de piatra… fosilizarea prin necredinta. Mi-am plins de mila de multe ori dar de cite ori am plins din dragoste de Dumnezeu ? O data, o singura data cu adevarat, in Saptamina Mare de-acum douazeci de ani. 

In noaptea asta, dupa atitia ani, am avut timp sa ma uit la cer pina m-au usturat ochii. E o luna stralucitoare de Eminescu si o liniste greiereasca de Toparceanu. Si deasupra, sus de tot, o luminita miscatoare, ca-n vremurile bune. Parca se simte si mirosul sarat al marii, papornita de plaja e in holul de la intrare iar pe masa din bucatarie ispiteste un castron unsuros de guvizi. Vreau sa ma fac mare, vreau sa am si eu o pereche de blugi de-adevaratelea, vreau sa vad lumea. 

Zilele acestea o sa revedem filmul lui Zeffirelli, Jesus from Nazareth, o surpriza pentru dadaca, o doamna foarte religioasa si un test pentru copii. Copiii s-au obisnuit cu absenta televizorului, au acces limitat la computer si nelimitat la gradina din spatele casei. Adultii ofteaza uneori dupa cite un serial prost si lacrimogen dar se recupereaza repede cu un ceai aromat si o conversatie patimasa. 

Despre conversatiile cu cei de alte religii : discutam orice, numai nu religie. Problemele teologice subtile sint pentru a fi dezbatute si lamurite de patriarhi, nu de mine care zic un Tatal Nostru si-un Doamne ajuta si-am ostenit. Exista lucruri despre care nu vreau sa am nici o parere pentru ca fie mi-e lene, fie mi-e frica… fie mai am o reminiscenta de bun-simt. Daca sint provocata si simt ca mi se innoreaza sufletul, plec. M-as lupta cu altul dar lupta cu mine imi ocupa tot timpul. Nu exista incheiere fericita in replicile nesfirsite, lamuririle nelamuresc si mai mult, scuzele ofenseaza si mai tare, discutiile astea sint ca nisipurile miscatoare : cu cit zici mai mult, cu atit te scufunzi mai repede. De aceea tai coada la mita repede, ca Hagi Tudose. Cu jupinul discut dar tocmai cind sa ma infierbint striga copiii, da cafeaua in foc sau mi-aduc aminte ca n-avem paine si-l trimit la cumparaturi. In felul acesta obtin ultimul cuvint ,cu iclesug femeiesc si lupta minima.

Despre papuci

Clar ca-n noaptea asta nu se poate dormi, nu din cauza pacientilor, saracii, ca ai mei sint atit de cumsecade incit asteapta dimineata pina sa ma sune, ci dintr-un motiv mult mai dramatic : aia mica a facut in pat. A inceput sa plinga, vinovata, mai sa scoale toata strada. Ma uit cu ingrijorare in jur, toti ai mei sforaie prunceste, pina si feciorul (cind e de treaba, doarme, asta o sa traiasca o suta de ani). In fine, o aduc la noi in pat, il parchez pe jupin in sufragerie (la rosii cu el !), o schimb pe pipaite si ma apuc in patru labe a salva ce se mai poate din canapeaua de zestre a jupinului. Canapeaua asta a crescut trei rinduri de copii si ei au crescut-o pe ea… intr-un fel. A avut si-o sora mai mare care  murit, saraca, tot de incontinenta. 

De fapt, toata casa mea este, daca stau bine sa ma uit, prizoniera copiilor : cazona, cu spatii ample si mobile putine, scrijelita, ornata cu multe accidente de culoare si aroma. Cine se aventureaza fara papuci se trezeste intr-un final cu o piesa minuscula de lego intre degete sau cu dulceata in sosoni… glumesc,desigur, aci e la moda gemul. Pina la douazeci si ceva am fost sub papucul parintilor, un an am fost sub papucul barbatului si apoi sub ala al copiilor. De-aia zice la Biblie ca femeia se va mantui prin nastere de copii, de fapt ce vrea sa spuna este ca femeia se va mantui numai sub papucul altcuiva.

 

Gradina

Mi-a venit de curind o idee de imblinzire a feciorului : in vara asta ne ducem la grajduri sa calarim. Deja il vad maturizindu-se ba ieri chiar l-am prins citind sub patura la lumina lanternei (asta pentru ca peste zi e prea ocupat a se lupta cu mameluci imaginari la groapa de nisip).

Programul cultural incepe sa prinda contur, a mijlocie cinta deja binisor “La oglinda”  si acum ne aventuram la “Somnoroase pasarele”. Feciorul le priveste cu admiratie (si prost disimulata invidie) in timp ce mestereste la masina hidraulica, ultima lui gaselnita. Dadaca lupta degeaba, ma strecor in camera lui dupa ce o vad plecata si planuim amindoi la lumina lanternei, chicotind de propria noastra smecherie. Dupa ce dinsa incepe sa sforaie, aprindem de-a binelea lumina si savuram si noi, ca oamenii, putintica liniste de sub papucul otomanului. A doua zi dinsa se tot mira de ce-i feciorul cu ochii cirpiti, cind doara a dormit ca un prunc ne-ntors de pe la opt seara. 

In alta ordine de idei, sufrageria e plina de rasaduri , anul asta am plantat rosii, vinete, ardei, dovlecei si varza de Bruxelles. Cele mai vinjoase s-au dovedit a fi rosiile, varza a crescut ca niste lujere subtirele ce stau gata sa se fringa, peste vreo trei saptamini se face vremea de plantat in gradina, odata ce pun gardul de iepuri. Feciorul cica vrea sa vinda la piata, sa faca bani. De visat, viseaza, da de dat cu sapaliga n-ar da, fereasca Sfantul ! Parca vad ca si anul asta tot eu o sa ma cocosez iar cind o sa fie de mincat, o sa stau la coada…

 

Un pat incapator

In fine, nu-i nimic ce o femeie vicleana sa nu poata face daca-si propune cu adevarat : am cumparat masina. Jupinul zice ca-i barca, nu masina, numai ca-i lipsesc vislele. Are opt ani vechime si totul manual, inclusiv clante si ferestre, e turcoaz, cea mai sofisticata piesa la bord e un radio dar… are numai 30.000 de km, e platita integral si e a mea. Statea acolo stinghera in parcarea magazinului, batrina cu suflet tinar si toti treceau pe linga ea fara a o lua in serios : simplitatea intruchipata, culoare stinjenitoare, pret prea mic si kilometraj nereal pentru virsta ei. Fusese cindva cumparata de un batrin, ca sa fie gata sa-i care nepotii. Nepotii crescusera, bunicul imbatrinise si mai mult dar inca avea grija de masina lui : toate inspectiile la timp, lustruita, gata sa-si poarte comorile. Asa-i alegem uneori si pe oamenii din jur :  simandicosi, cu de toate la bord si prea scumpi pentru buzunarul nostru. 

Ieri am vazut Vanity Fair, chiar m-a impresionat, un film pentru cucoane. M-a facut sa ma gindesc la toate iubirile neiubite, alegerile nealese, prieteniile neimprietenite. Ce-ar fi putut sa fie si n-a fost, iata obsesia periculoasa a femeii cu prea mult timp la dispozitie. “Munca vindeca gargaunii”, spunea bunica. Feciorul le citeste celor mici. “Oh, eroul meu !”, spune aia mica batind din gene cum numai ea stie si ma intreb daca aroma ironica e reala sau imaginara. Se storcoseste intre mine si cei doi mai mari, facindu-si loc cu fundul si coatele, apoi se intoarce spre mine zicind ” doctorita de copii care strica jucarii” si se amuza. A mijlocie vrea o perna, apoi doua, apoi vrea patura. Foile la care lucram sint acum undeva sub perne, o parte sint pe sub pat. Firul s-a rupt undeva intre chemoterapia adjuvanta si imunoterapie, fete japoneze sperietoare ma privesc din povestea cu fantome, stau cu o buca in pat si cu una in aer. In cele din urma facem loc celor doua papusi, iepurasului, lui Teddy, broastei testoase, ardeiului iute cu sombrero si mai e inca spatiu locativ, ca-n povestea cu manusa. “Cine face pirt, pleaca din pat !” anunta cu aplomb feciorul. Orice, numai nu v-ati ascunselea. “Mami, hai de-a v-ati ascunselea, tu numeri !” striga mijlocia. Acum feciorul o ia pe-a mica in spinare si ea sta asa, spinzurata si chinuita, cu gura pina la urechi si mucii pina-n barba. Jocul se potoleste brusc la venirea lui tati, vraja se destrama, noapte buna !

In doi, trei, patru

Am repetat sceneta, pompoasa si pretentioasa foc, o prelucrare a unei foste profesoare de romana care acum are grija de copii. Cu toate astea, trebuie sa recunosc schimbarea in bine, i-a slefuit pe micii mei salbatici, pot sa lege si ei doua propozitii fara priviri timpe, ba mijlocia chiar scrie si citeste in romaneste dupa doua luni (mie mi-a luat un an, ce ti-e si cu copiii astia pompati cu hormoni !). Cred ca pina si feciorul va ajunge sa scrie ca o fiinta artiiculata pina la urma, tot ce face acum arata ca o mazgaleala de maimuta. Culmea e ca invatatoarea la scoala-i zice “Good job !”, imi inchipui ce catastrofa trebuie sa fie ceilalti… Mai am o teorie si anume ca sint luati cu usurelul ca sa nu le distruga increderea de sine. Problema este ca daca iesi din scoala un fanfaron nul, asta ramai toata viata… sau te faci politician, un senatoras, pe-acolo, dind din clanta, multi vad, putini cunosc, vorba aia. Facem in curind zece ani de casnicie. Daca mai rezistam inca zece, restul e briza marii. Cred ca primul an a fost cel mai greu… de fapt al doilea, daca ma gindesc bine : ma trezeam dimineata si ma gindeam “parca nu sforaia asa tare cind l-am luat” si alte comparatii flatante asemenea. Si treptat s-a instalat o duiosie, un fel de “minca-l-ar mama, ca frumos mai sforaie, dragul de el !” si senzatia ca esti in duplicat…ca mereu exista o proiectie de-a ta undeva. Uneori iti vine sa-l omori dar te uiti la ochii copiilor care stau hipnotizati si fascinati de statura montana a lui “tati” si-l cruti, cirpa sentimentala ce esti. Si cam asta e cu viata in doi.

Duminica seara

Sint bolnava de citeva zile. Nu stiu ce se intimpla dar este o boala sufleteasca, poate-i astenie de primavara… Ultima garda m-a darimat, trei sinucigasi esuati patetic, citiva batrini in proces de descompunere si tot asa…am venit acasa fara sa ma pot aduna din bucatele, nestiind cum sa ma scuz in fata copiilor pentru lipsa mea de “chef”. In plus, cred ca jupinul e pasiv-agresiv in vederea cumpararii unei masini, vrea sa reparam rabla decedata, lipsa lui de ambitie automobilistica ofenseaza pina si lipsa mea de ambitie automobilistica. Ieri m-am dus sa ma uit dupa masini de una singura, ca o gisca victima sigura a vinatorului vinzator, nici nu ma pricep si nici nu stiu ce vreau. “Vreau ceva cu patru roti care sa tina patru ani”, i-am zis ultimului samsar si el a zimbit intelegator. In fine, cind m-am intors acasa, rupta de picioare, mi-am pus un film despre viata marchizului De Sade. Dincolo de toata nebunia, o replica m-a intrigat : “daca n-ai cunoscut pacatul, nu poti recunoaste virtutea” sau cam asa ceva. Noi oamenii sintem ca si cainii, unde vedem un rahat, hai sa ne bagam si noi botul. Si birfa tot aia este, scurmarea rahatului (altuia)… cu reflex la al nostru dar incercind sa pastram o aparenta respectabilitate. Fetele mi-au facut o bratara din bomboane de zahar, au tot admirat-o vreo doua zile si acum le-am dat unda verde s-o manince, vai de dintii lor. Acum sint pe covor, inventind jocuri din seria “care miroase mai urit”. Aia mica a fost surclasata si acum se razbuna tragind-o pe a mijlocie de turul pantalonilor… si alte activitati dintr-astea intelectuale de duminica seara. Acum trebuie sa inchid computerul, ca avem de repetat sceneta cu Scufita Rosie.

Cele doua emisfere

http://www.youtube.com/watch?v=UyyjU8fzEYU  Pentru cine are rabdare. Este in engleza, morala fiind superba. 

Deces

Masina mea a murit oficial ieri, la ora 4 PM. Mecanicul s-a uitat la ea cu dispret, apoi s-a uitat la mine cu durere si mi-a spus : “Situatiunea este fara iesire, reparatul costa mai mult decit masina”. Mi-a explicat ca stilul meu de condus este foarte brutal pentru masina, ca am topit frinele si chelit rotile si nu stiu ce alt piron am mai indoit, ca transmisia sufera de reumatism poliarticular acut si motorul de cardiopatie ischemica. Mi-a demonstrat cu creionul pe hirtie si fara putere de tagada, ca sint o torturatoare de masini. Azi am luat la lucru masina jupinului, o tartaneata cu patru cilindrii care-si face constiincios datoria de vreo sapte ani (asta fiindca n-am condus-o eu). Asa ca am inceput sa caut masina : trebuie sa incapa sapte oameni si sa mai aiba vreo cinci ani suflare. Musai sa gasesc una saptamina viitoare.